Se zice că un om poate fi cunoscut cu adevărat abia atunci când este pus într-o funcție de conducere, când i se dă în mână putere. Mă gândesc că oricare dintre noi am avea nevoie, măcar din când în când, de o asemenea persoană, care să ne amintească faptul că nu suntem cu nimic mai speciali decât cei din jurul nostru. Pentru că vocea conștiinței noastre are tendința să adoarmă atunci când egoul are loc suficient și teren propice pentru dezvoltare. Egoul este cel care crede că poate controla totul. Egoul este cel care crede că are dreptul să controleze totul și să-și impună voința proprie asupra altora, oriunde are chef sau îi convine. Tot egoul este cel care crede că știe totul, determinându-l pe posesorul său să uite esența poziției care i-a fost dată- și anume că rolul unui lider este să-i servească și să-i susțină pe cei pe care îi conduce. În orice poziție am fi, nu suntem decât niște instrumente prin care se manifestă voința Divină(sau legile universului, dacă suntem mai sceptici cu privire la existența Forței). Se zice că puterea corupe. Eu nu cred. Pe Ghandi, de exemplu, de ce nu l-a corupt puterea? Poate pentru că puterea în sine nu e un lucru rău. Puterea poate corupe doar în lipsa smereniei- care, în esență, înseamnă un nivel de ignoranță atât de mare, încât să nu-ți cunoști locul în univers. O capcană a egoului în care se poate cădea foarte ușor. Poți să ajungi să te convingi că faci totul pentru cei pe care încerci să-i controlezi, când, de fapt, nu faci decât să-ți satisfaci egoul, să-ți urmărești propriul interes. Când ai ajuns să te uiți de sus la ceilalți și să-i consideri niște nimicuri care au obligația să-ți îndeplinească așteptările pentru că îți aparțin și ai dreptul să faci tot ce vrei cu ei- atunci ești cu adevărat pierdut, căci ai distrus în tine fărâma de umanitate pe care ai datoria să o dezvolți. Iar această datorie este sfântă, deoarece nu este față de o altă persoană, de un principiu sau de o idee, ci este față de însuși Universul(sau Divinitatea) care ți-a permis să exiști.
De fiecare dată când emoţiile unei reuşite tind să-mi alimenteze egoul, încerc să îmi repet de câteva ori: „sunt doar un om, sunt doar un om„, Cel puțin, așa obișnuiam să fac. De curând, însă, și asta mi se pare prea mult spus, pentru că, până la urmă și să fii un simplu om este o realizare considerabilă. Poate mai potrivit ar fi” sunt doar un simplu muritor.” Pentru că da- asta este singura certitudine- că vine acel moment(mai devreme sau mai târziu) în care nu vei mai putea să te ascunzi de tine, nu vei mai putea să te minți- vei fi singur cu conștiința ta și vei fi obligat să recunoști ce ești, ce lași în urma ta, și ce iei cu tine atunci când părăsești acest plan de existență- ce-ai făcut cu resursele pe care ți le-a pus la dispoziție universul pentru a sluji? S-ar putea să constați că ți-ai irosit aceste prețioase resurse ca să-ți hrănești egoul, iar acesta, după ce ți-a consumat toate resursele inutil, te va părăsi. Nu ar fi nasol când se apropie momentul sfârșitului, să ajungi să-ți spui cu regret : ”M-am înșelat întreaga viață! ?Să ajungi să-ți dai seama că tot ceea ce considerai atât de important, nu valorează nici cât o ceapă degerată? Dacă universul ți-a oferit privilegiul de a-i conduce pe alții, iar tu, prinzând gustul puterii, te ghidezi după principiul ”dezbină și stăpânește” și te folosești de acest privilegiu pentru a-ți menține poziția cu orice preț, se cheamă că ai eșuat lamentabil în a deveni om. În aceste condiții, te mai miri că nu obții rezultate? Că cei pe care îi conduci opun rezistență? Și nici atunci, nu te oprești să te întrebi dacă nu cumva tu ești cel care greșește undeva. Ceilalți, mereu ceilalți sunt de vină pentru că nu cooperează și îți pun la îndoială autoritatea. Dacă nici atunci nu îți trece prin cap să îți asumi răspunderea, înseamnă că îți lipsește cu desăvârșire înțelepciunea.
Prețul importanței de sine este uriaș. Eu nu (mai) sunt dispusă să-l plătesc. Așa că, mai bine fac tot posibilul să-mi amintesc mereu că sunt doar o ființă muritoare(aproape om, deocamdată).
Iar dacă Marcus Aurelius era împăratul Romei şi nu se considera mai presus decât semenii săi, noi, restul, cu ce drept să ne credem mai speciali?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu